Parintii generatiei mele nu au primit cunoasterea legata de exprimarea propriilor emotii, dialogul constructiv legat de lumea interioara, cu atat mai putin aprecierea vulnerabilitatii si a sensibilitatii. Au fost generatii care au trecut prin regimul comunist in care se cultiva tacerea colectiva de frica opresiunii. Parintii au prioritizat alte nevoi legate de alimentatie, siguranta, o educatie bazata pe gasirea unui loc caldut in care "capul plecat sabia nu-l taie." A fi autentic era impotriva sistemului care te dorea conform modelului acceptat social. Iar societatea dadea doi bani pe emotii si spirit.

Asa ca o lunga perioada din viata am ascuns sensibilitatea sub o armura numita "Sunt puternica". Nu vroiam sa imi aud emotiile stranse foarte bine in cutiute si nici sa le exprim. Am fost puternica in propriile suferinte si alaturi de cei care treceau prin suferinte.

In cele mai grele momente, unul sau doi oameni m-au vazut in situatii de vulnerabilitate maxima. Le multumesc ca m-au primit asa cum eram. Am putut sa plang, sa rad, sa ma exprim, sa fiu eu. Asa am inceput procesul de regasire, de a vedea cine sunt eu. M-am deschis fata de mine insami, apoi fata de partenerul meu si fata de prietenii cei mai apropiati.

Am inceput sa imi dau seama cat de important este sa ne aratam noua partile din noi si sa ne aratam lumii asa cum suntem. A vorbi despre ceea ce simti este o calitate pur umana. Intr-o lume robotizata, sensibilitatea ne diferentiaza. Este in fiecare, asa ca sa ne dam timp sa o descoperim si sa incurajam exprimarea ei cu compasiune si rabdare.  

Incep sa imi traiesc autenticitatea, dandu-i voie copilului interior sa isi exprime emotiile si adultului sa isi traiasca cu incredere darul sensibilitatii.

Un prim articol cu o picatura de vulnerabilitate... 

Autor pictura: Marlina Vera